CÂNTEC DESPRE MOŢI

CÂNTEC DESPRE MOŢI

-fragment-

Stau casele Moţilor răzimate de Munţi

Ori Munţii se reazemă de casele lor?

TRANSILVANIE-

nume de fată frumoasă,

mireasă râvnită

de prinţi şi-mpăraţi mincinoşi,

buzele tale-nsetate

murmură-ntr-una

povestea abia povestită

a acestui pământ!

Transilvanie-

altar pârjolit de plânsul

neplâns

al strămoşilor mei,

clopot de lacrimă înfiorat

în văzul luminii,

mă-nchin ţie

sărutându-ţi pragul de Jos

şi de Sus

cu singura mea Rugăciune

pe care o ştiu pe de rost

de copchil rătăcit

prin pădurile lumii...

TRANSILVANIE-

Dorul cel mai sublim

care înseamnă-

ACASĂ-

Ţară din ţara strămoşilor mei-

libertate citită în sângele

acestui Poem.

Cel mai sublim lucru

e-acela

de-a te naşte liber

într-o Patrie liberă!

Acum două milenii începeam

a umbla copăcel

cu Doina de mână,

apoi veniră unii

să ne înveţe

jocul de-a sta în genunchi!

Miroase-a Doină iarba pe răzoare

Şi stele reci alunecă prin Râu,

Chiar de-au purtat cătuşe la picioare

Pe suflet cine să le pună frâu_!

O roată frânge liniştea pe-un Deal,

Un Deal de lacrimi, răzimat în furci,

Meleag de patimi, bunule Ardeal

Rănile tale sângeră de-atunci....

Şi codri tăi de clopote sunt plini,

C-atâtea veacuri îndurând ocară

Mi-au fost părinţii-n casa lor străini

La margine de limbă şi de Ţară!

Cine-a văzut aici întâia oară

Lumina zilei aburind pe creste

Nu va uita de-a puturea să-l doară

Această sfântă, jalnică poveste

A unui neam din care tu te tragi

Suflete-al meu, ca Râul de sub piatră,

Popor durut din cei mai trişti iobagi

Ce i-a avut Istoria vreodată!

Cei ce-au venit găsiră aici otavă

Ca semn că fierul coasei era viu,

Că n-am murit de sabie şi-otravă,

Cum să rămână un pământ pustiu_!

Avem dovezi pentru acei ce-ntreabă

Cine erau strămoşii, bunăoară,

Avem dovezi că şi-au văzut de treabă

Aici în ţara asta, fără ţară!

Că ne-având cuvinte îndeanuns

Pentru tristeţea Munţilor de-acasă,

Ei şi-au cioplit în fluiere pe-ascuns

Durerea nunţii fără de mireasă...

Era o vreme când n-avură parte

Strămoşii noştri nici de ţintirim

Şi poate nicăieri în altă parte

Fluierul lor nu sună mai sublim,

Iar moţii mei au graiul tăinuit

De mii de ani tot înduând Istorii

Când poartă viu în suflete cioplit

Chipul sfânt al Iancului şi-al Horii.

De le-a ajuns cuţitul pîn' la os

Au detunat toţi Munţii deodată

Şi-a despicat de sus şi până jos

Catapasteasma nopţii-nsângerată!

Stă mărturie Horia din Albac,

Crişan şi Cloşca, bunii lui ortaci,

Singurul drept stăpânilor pe plac

Era să-nduri povara şi să taci!

Veacuri la rând au îndurat tăcere,

Că Munţii ăştia nu-s cărunţi degeaba!

Veacuri la rând de doniţi şi ciubere

Le era plină moţilor desaga...

Ei şi-au purtat prin Patrie destinul

Cu geamătul pădurilor de paltini,

C'aici în Ţară poruncea străinul

Ce fel de legi să fie şi ce datini!

Destul purtară cumpene sub pleoapă

Pentru fântâna otrăvită-n Sat,

Din pumni străini destul băură apă

Şi niciodată nu s-au săturat...

Când lupi flămânzi urlau la ei în prag

Pândindu-le cuvintele ne-zise,

Marşul lui Iancu, Pe al noatru steag

Şi-atâtea alte zvonuri interzise...

...........................................................

Lung drumul Vienei, prea lung pentru plâns,

Purta Horia fulgere-ascunse-n desagă

Şi-o bucată de cer pentru cină şi prânz

Din Ţara lui, oropsită şi dragă.

L-a minţit Împăratul cu limbă de şarpe

Şi-a înflorit pe lance un geamăt amar

Prin Munţii de Aur, acolo departe

Unde focul din inimi mocnea sub amnar...

Mult mai târziu la Vindra-ndurerat

Aceleaşi patimi le spunea mulţimii

Iancu Avram, cel veşnic supărat

Pentru nedreapta cârmuire-a lumii;

Fluierul lui şi-acuma lăcrimează

Arzând în boarea serilor târzii

Şi toată amintirea lui e trează,

Că Moţii noştri sunt atât de vii!

Icoana lor ce limpede veghează

În fiecare casă transilvană

Şi-n Munţii noştri tot mai lăcrimează

Răşina prelingându-se pe rană...

Ei nu aveau voie să spună cuvinte,

În locul lor a vorbit lemnul şi piatra,

De la Nistru vremelnic şi până în Tatra

Oasele Moţilor albesc în morminte...

Ştiau şi credeau că Hristos a -nviat,

Când străină, departe, era Ziua de Paşte,

Binecuvântat fie-le Somnul dintâi,

Somnul din care-Adevărul renaşte!

Şi-acum când scriu cu inima aceste

Umile versuri dintr-un suflet dac

Se-aude luna hohotind pe creste

Iar Munţii în poeme se prefac!

Ei nu mai cântă doine pe furiş

În Ţara lor cea veşnic jefuită,

La Vidra, la Albac ori Cărpeniş

Sunt umbre din Lumina răstignită...

Cine sunt ei? Din veci pironiţii

Acestui pământ, niciodată pustiu,

Pe crucea de aur a Limbii Române,

Limba în care cuget şi scriu...

.............................................................

Lasă-mă, dar

lângă Tine mă lasă,

Viersul meu

până la capăt să-mi fie-

TRANSILVANIE-

nume de fată frumoasă,

nume de Cântec

şi Veşnicie!