27 August
„Eşti ostenită, Mamă?” „Ostenită!
Şi Aerul îmi pare tot mai greu...”
Se-aud acasă Munţii cum recită
Acest Poem pe care-l scriu mereu...
În Apusenii mei, pe-un Crâng anume,
Cel mai frumos din câte-s pe pământ,
Acolo mi-a fost dat să port un nume,
Acolo mi-a fost dat să fiu cuvânt...
Şi amiroase- acum a mere coapte
Copilăria mea dinspre lumină,
Cât era ziuă, până către noapte
Paşii Mamei nu aveau hodină,
Cât era noapte, până către zori
Mă-nvăluia cu Duhul ei fierbinte,
I-au mai rămas aducerile-aminte-
Şi ele amăgind-o uneori...
Când mă citeşte ea e fericită,
Cuvintele abia de o mai ţin-
“Eşti ostenită, Mamă?” “Ostenită
Şi parc-aş vrea să m-odihnesc puţin...!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu