N-AM SĂ-ŢI VORBESC...

Despre durerile mele n-am să-ţi vorbesc,
Ele sunt şi aşa trecătoare,
Prin inima mea, ca un tulnic moţesc
Sângele lor şi acuma mă doare...
Cine sunt ei? din veci pironiţii
Acestui pământ, niciodată pustiu,
Pe Crucea de Aur a Limbii Române,
Limba în care cuget şi scriu;
Cine sunt ei? De vii îngropaţii
În Doina şi-n Dorul fără egal,
Ei, porecliţii şi “toleraţii”,
Ei, pălmuiţii acestui Ardeal.
Tresare ţărâna oriunde pun talpa,
Albacul şi Vidra, Câmpeni sau Abrud,
La Baia de Aur, la Ţebea şi Alba,
Aici pretutindeni îi ştiu şi-i aud!
Nu i-a scos nimeni din datini afară,
Din Ţara rămasă de-a pururea-n Munţi,
La cina cuvintelor, seară de seară,
Se-ntorc pe tăcute ca zeii desculţi.
Niciunul din ei n-a plecat de Acasă,
Cei alungaţi se întorc la obârşii,
Câtă Lumină pe suflet i-apasă!
Când stau de vorbă seara cu dânşii
Sângele lor se preface-n inele
Prin inima mea, ca un tulnic moţesc-
N-am să-ţi vorbesc de durerile mele,
Nu, niciodată n-am să-ţi vorbesc...