19 febr. 2009
Prietenii mei aşa-mi spun mereu,
Pe tine, Horia, nimic nu te doare,
Câtă sănătate ţi-a dat Dumnezeu
Şi versului tău, câtă-răbdare!...
Se murmură brazii acolo pe munte,
Trupul Lui, dezbrăcatul, arde în frig,
Tăcerile mele sunt aşa mărunte
Şi nu e nevoie să mi le strig...
N-o să le spun niciodată-ajunge!
De-acum şi până la capătul zării,
Rana din fluierul Lui dacă plânge
Îmi picură-n suflet răşina-mpăcării.
El nu ne-a fost, Crăişorul bolund,
Nici nu-i cunosc suferinţa de-aproape,
Dar ştiu că îmi place în ea să m-ascund,
Cum se ascunde lumina sub pleoape...
Aveţi prea destule durerile voastre
De tot ce v-apasă pe creştet mereu,
La ce să vă spun de nevoi şi dezastre,
Ajungă-le acestea Poemului meu?
Eu, faţă de Ei sunt atâta de mic
Pe pământul acesta ca un lăstun-
Pe tine, Horia, nu te doare nimic
Şi dacă mă doare aici, la ce bun?...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu