marți, aprilie 14, 2009

Nevoia de-a rosti cuvinte...

Cuvintele vindecă rănile, deschid ochii orbilor, cuvintele adevărate mântuie durerea şi întunericul din noi.
Vânt şi cu-vânt, duh şi văz-duh! încât uneori surd şi mut de ne-nţelegere, te întreb nedumerit: Omule, de unde vine Cuvântul?!
Pâinea e Cuvânt, lumina la fel, ura şi întunericul cuvinte sunt...
Sunt cuvinte care vindecă şi cuvinte care ucid, cuvinte care luminează şi cuvinte care întunecă...
Dată ne-a fost înspre rostirea lor gura aceasta şi limba maicii care ne-a născut.
Fiecare pasăre pre limba ei piere şi noi, oamenii, asemenea suntem...

Nevoia de-a rosti cuvinte este una dintre cele mai fierbinţi şi necesare nevoi ale Omului, pe lângă nevoia de hrană, de îmbrăcăminte, de Dragoste, de Adevăr şi Dreptate.
Sculptorul din faţa Aerului rosteşte cuvinte, pictorul şi muzicianul la fel.
Pentru un poet nevoia de-a rosti cuvinte este asemenea nevoii de-a respira!

Gândurile sunt cuvinte nescrise, nevăzute, fiecare om se hrăneşte în viaţă cu gândurile sale.
Doamne, ce bucurie, cînd cineva îţi poartă sub tâmple gândurile tale!Citindu-ţi Poemul pe care l-ai scris, acesta mărturisindu-ţi-
şi eu gândit-am la fel!

Bucuria rostirii este cu atât mai deplină, mai fericită, cu cât aceste cuvinte rostuite, rămân. De aceea Poetul întotdeauna rosteşte şi scrie deodată!
Cuvântul acesta, Cartea aceasta, este o rostire simplă, precum Aerul pe care-l respirăm, o Rugăciune neterminată, înălţată până la buze din glodul acesta amestecat cu stele.
O spovedanie necesară...

Nu mă-ntreba...

Nu mă-ntreba
de ce scriu,
Nimic nu-i în afara
Cuvântului,
el,
singura dovadă
că sunt
şi Exist.
Cuvântul nescris
e ca un copil nenăscut!
Uite,
trupul tău e plin
de poeme.
La semnul Poetului
ele se-aşează
cuminţi
în tipare.
Mâinile mele-
flăcări flămânde,

mângâie coapsele
acestui oftat.
Nu mă-ntreba
de ce
scriu,
e ca şi cum
ai condamna
Aerul
de ce-i Aer
şi apa la fel.
Totul acum
e aşa de devreme.
Fără Poezie
s-ar face
Târziu...

Niciun comentariu: